Am văzut de câteva ori cum o pastilă mică poate aduce liniște într-o cameră și, la fel de repede, poate aduce panică dacă ajunge unde nu trebuie. La bătrânețe, medicamentele nu mai sunt un detaliu, sunt un fel de program al zilei, cu ore, cu reacții, cu griji. Și, dacă mă întrebi pe mine, felul în care un cămin gestionează medicația spune aproape totul despre cât de serios ia îngrijirea.
Într-un centru rezidențial, administrarea tratamentului nu înseamnă doar să dai pastile. Înseamnă organizare, atenție, o disciplină blândă și o urmă de curaj, pentru că oamenii sunt diferiți, bolile sunt diferite, iar uneori corpul unui om în vârstă te surprinde. Mai ales când are zece medicamente pe zi și încă două la nevoie.
De ce medicația devine miza principală după o anumită vârstă?
La 30 de ani, iei un antibiotic și te ridici din pat a doua zi, sau măcar așa ți se pare. La 80, o doză schimbată cu un miligram poate să îți mute tensiunea dintr-o zonă sigură în alta periculoasă. Și nu pentru că bătrânii ar fi fragili în sensul romantic, ci pentru că organismul lor procesează altfel substanțele.
Ficatul și rinichii lucrează mai încet, uneori fără să anunțe. Grăsimea corporală se distribuie altfel, apa din corp scade, iar medicamentele se pot concentra diferit. Asta face ca o schemă de tratament să fie mai mult decât o foaie, e un echilibru fin.
Mai apare și povestea cu polimedicația, adică tratamente multe luate în paralel. Unii ajung să ia pastile pentru inimă, diabet, tiroidă, dureri, somn, plus ceva pentru stomac, pentru că stomacul se supără de la celelalte. Dacă nu e cineva să țină firul, se face nod.
Cine răspunde, în mod real, de administrarea medicamentelor?
Într-un cămin bine organizat, responsabilitatea nu stă pe umerii unei singure persoane, chiar dacă așa pare din afară. Medicul stabilește schema, asistentul medical o aplică și o urmărește, iar îngrijitorii și personalul de suport ajută cu logistica și observația de zi cu zi. De multe ori, cea mai valoroasă informație vine de la cineva care spune simplu: azi nu a mâncat ca de obicei.
În România, centrele rezidențiale sunt obligate să lucreze după proceduri și standarde, iar asta nu e doar hârtie pentru control. Într-un sistem bun, procedurile ajută când omul e obosit, când e aglomerat, când apar situații neprevăzute. Sunt un fel de centură de siguranță.
În practică, asistentul medical e piesa centrală în administrarea tratamentului. El verifică prescripțiile, pregătește dozele, urmărește reacțiile și notează tot ce contează. În multe cămine, există și ture, iar predarea între ture trebuie să fie clară, altfel apar acele greșeli mărunte care, la vârstnici, nu mai sunt mărunte.
Înainte să se dea prima pastilă: primirea și evaluarea inițială
Momentul în care un bătrân intră într-un cămin e plin de emoții, dar și plin de detalii medicale care nu trebuie scăpate. Aici se face ceea ce profesioniștii numesc reconcilerea medicației, adică se adună toate informațiile despre ce ia omul acasă și se compară cu ce recomandă medicul. Și da, apar surprize.
Uneori, familia aduce o pungă cu blistere amestecate și spune că așa le ia. Uneori, beneficiarul jură că nu ia nimic, dar în fișa de la medic apar trei tratamente cronice. Alteori, medicamentele au fost schimbate recent și rețeta veche încă se plimbă prin casă.
Un cămin serios nu se bazează pe memoria cuiva, nici pe buna intenție a familiei. Cere acte medicale, rețete, scrisori medicale, o listă clară de medicamente și, dacă se poate, chiar cutiile originale. Pare birocratic, dar e genul de birocratic care previne o internare la urgență.
Prescripția medicală și claritatea ei
După evaluarea inițială, medicul stabilește schema de tratament, iar aici nu e loc de ambiguități. Doza, ora, calea de administrare și durata trebuie să fie scrise limpede. Când scrii doar luați dimineața, apar interpretări.
Într-un cămin, medicamentele nu se dau după ureche și nici după obiceiurile din familie. Se dau după prescripție, iar orice schimbare se face tot de medic, nu de asistent și cu atât mai puțin de un îngrijitor. Pare rigid, dar rigiditatea asta salvează.
Aici intră și partea cu alergiile, intoleranțele și reacțiile adverse cunoscute. E uimitor câți oameni nu își mai amintesc exact la ce au făcut rău, își amintesc doar că au ajuns rău. De aceea, fișele bine completate și discuțiile cu familia contează.
Depozitarea medicamentelor: locul unde începe siguranța
Dacă ai intra într-un cămin și ai vedea medicamentele într-un dulap deschis, pe un hol, cu cutii amestecate, ar trebui să îți sune un clopoțel în cap. Depozitarea e primul strat de siguranță, pentru că reduce riscul de confuzii și acces neautorizat. În plus, sunt medicamente care trebuie ținute la temperaturi precise.
De obicei, căminele folosesc dulapuri încuiate, uneori camere dedicate, cu acces controlat. Insulina, anumite picături, unele antibiotice reconstituite au nevoie de frigider, iar frigiderul trebuie monitorizat. Nu e moft, e parte din eficiența medicamentului.
Mai e și partea cu medicamentele cu potențial de abuz sau cu risc crescut, cum sunt unele sedative, analgezice puternice sau psihotrope. În centrele bine conduse, ele au un circuit strict, cu evidență separată și cu numărătoare. Asta protejează și beneficiarii, și personalul.
Pregătirea dozelor: din cutie în administrare, fără să se piardă nimic pe drum
În multe cămine, asistentul pregătește medicația pe zile și pe ore, folosind casete organizatoare sau plicuri dozate. Sistemul arată simplu, dar cere disciplină și un moment de liniște, fără întreruperi. Când cineva te strigă din ușă în timp ce numeri pastile, apare riscul.
Unele centre colaborează cu farmacii care livrează medicamentele deja ambalate pe administrări, cu nume, dată și oră. E un sistem foarte bun, fiindcă reduce eroarea umană, dar nu o elimină complet. Tot trebuie să verifici că prescripția e aceeași și că nu s-a schimbat nimic între timp.
Într-un cămin bun, există o regulă simplă, aproape banală: verifici de două ori înainte să dai. Verifici numele, verifici medicamentul, verifici doza, verifici ora, verifici calea de administrare. Când asta devine rutină, rutina devine protecție.
Momentul administrării: nu e o scenă, e o relație
Când vine ora pastilelor, oamenii își dau seama repede dacă sunt tratați ca niște numere sau ca niște persoane. Unii au nevoie de apă, alții de ceai, unii nu pot înghiți ușor, iar alții uită de ce iau pastila și se sperie. Aici, tonul contează aproape la fel de mult ca procedura.
În practică, asistentul sau infirmierul nu aruncă pastilele pe noptieră și pleacă. Se asigură că au fost înghițite, mai ales dacă vorbim despre medicamente critice, cum sunt anticoagulantele sau tratamentul pentru inimă. Și se uită la om, nu doar la cutie.
Sunt bătrâni care, din rușine sau din încăpățânare, spun că au luat, dar ascund pastila sub limbă. Nu o fac ca să încurce pe cineva, o fac pentru că se simt controlați. Dacă ai răbdare și explici, de multe ori lucrurile se îndreaptă.
Când beneficiarul refuză medicația
Refuzul nu e rar și nici nu e neapărat un semn de răutate. Poate fi o zi proastă, o stare de confuzie, o greață, o depresie, o durere care îl face pe om irascibil. Uneori e o frică, pentru că a avut o reacție adversă în trecut și nu mai are încredere.
Într-un cămin care își respectă beneficiarii, refuzul se notează, se discută și se gestionează, nu se ascunde. Personalul încearcă să afle de ce refuză omul și, dacă e nevoie, anunță medicul. Uneori se ajustează ora, alteori forma, alteori chiar tratamentul.
E important și felul în care vorbești cu omul. Dacă îl bruschezi, vei obține refuzuri mai des, iar dacă îl tratezi ca pe un adult, chiar dacă e vulnerabil, ai șanse să îl câștigi. Asta nu e psihologie de manual, e bun simț.
Documentarea: ceea ce nu e scris nu există
Știu că sună sec, dar într-un cămin totul trebuie să fie documentat. Există foi de tratament, registre, observații, semnături, ore, modificări. Nu pentru că cineva e obsedat de hârtie, ci pentru că oamenii se schimbă, turele se schimbă, iar memoria e limitată.
În plus, documentarea protejează beneficiarul când apar întrebări. A luat medicamentul? La ce oră? A avut tensiune mică după? A dormit mai mult după calmant? Dacă ai scris, poți înțelege și poți corecta.
În multe locuri, documentarea se face deja în sisteme digitale, cu fișe electronice. Nu rezolvă tot, dar reduce riscul de a pierde o foaie și face mai ușoară urmărirea pe termen lung. Totuși, și aici e nevoie de oameni atenți, tehnologia nu poate înlocui privirea clinică.
Supravegherea reacțiilor adverse și a efectelor secundare
Uneori, medicamentul face ce trebuie, dar face și altceva pe lângă. Un diuretic scade tensiunea, dar poate scădea prea mult și omul se ridică amețit. Un sedativ îl ajută să doarmă, dar a doua zi e confuz și cade.
Într-un cămin bun, personalul urmărește astfel de semne și reacționează. Se măsoară tensiunea, se observă mersul, se notează somnolența, se urmărește apetitul. Uneori, schimbarea e subtilă, iar cine stă zilnic lângă om o vede.
Mai e și problema interacțiunilor dintre medicamente. Un bătrân poate primi un antiinflamator pentru durere și, pe fondul unui anticoagulant, riscul de sângerare crește. Aici, comunicarea medic, asistent, familie devine vitală.
Medicația la nevoie și capcanele ei
Medicamentele la nevoie sunt o zonă sensibilă, pentru că pot fi folosite prea des sau prea rar. Analgezicele, antipireticele, unele anxiolitice intră aici. Dacă nu ai reguli clare, ajungi să tratezi simptomele fără să mai cauți cauza.
Într-un cămin responsabil, medicația la nevoie se administrează cu criterii clare și se notează exact de ce a fost dată. Dacă un om cere calmant de trei ori pe zi, nu îl lași să ceară la nesfârșit. Întrebi, investighezi, discuți cu medicul.
Uneori, omul cere pastila pentru că îl doare ceva, alteori pentru că e speriat, alteori pentru că se plictisește. Da, sună ciudat, dar singurătatea poate arăta ca o durere. Dacă dai doar pastila, ratezi problema.
Administrarea medicamentelor în raport cu masa și hidratarea
Multe medicamente au nevoie de mâncare, altele trebuie luate pe stomacul gol. Dacă programul meselor nu e coordonat cu programul tratamentului, apar grețuri, arsuri, eficiență scăzută. Într-un cămin bun, bucătăria și asistența medicală vorbesc între ele.
Hidratarea e altă piesă. Bătrânii beau uneori puțin, fie pentru că nu simt sete, fie pentru că evită toaleta, fie pentru că au probleme de înghițire. Dacă medicamentele se iau cu prea puțină apă, apar probleme, iar constipația devine un chin care se tot întoarce.
Există și situații în care omul are disfazie, adică înghite greu. Atunci, unele pastile trebuie schimbate în forme mai ușor de administrat sau adaptate, dar numai cu acord medical. Zdrobirea unei tablete poate schimba efectul, iar asta e o capcană clasică.
Diabetul și insulina: un regim care cere precizie
Diabetul e prezent des în cămine, iar aici nu merge cu improvizații. Glicemia se monitorizează, mesele sunt gândite, iar insulina se administrează corect, la ore potrivite. Dacă întârzii masa după insulină, omul poate face hipoglicemie și lucrurile se complică rapid.
Asistentul medical știe să recunoască semnele: tremur, transpirație, confuzie, slăbiciune. Și mai știe că nu te joci cu asta, nu aștepți să treacă de la sine. În căminele bine conduse, există protocol și pentru episoadele acute.
Tot diabetul aduce și un risc mai mare de infecții, de răni care se vindecă greu, de neuropatii. De aceea, medicamentele nu sunt separate de îngrijirea generală. Pastila și pansamentul trebuie să fie parte din aceeași poveste.
Anticoagulantele: medicamente mici, riscuri mari
Mulți vârstnici iau anticoagulante sau antiagregante pentru inimă, pentru fibrilație, pentru istoric de tromboze. Sunt medicamente care salvează vieți, dar au și o față periculoasă, mai ales când se combină cu alte tratamente. O căzătură banală poate deveni o urgență.
Într-un cămin, asta înseamnă atenție la semne de sângerare, la vânătăi neobișnuite, la scaun modificat, la amețeli. Înseamnă și evitarea automedicației cu antiinflamatoare, pe care mulți le iau în mod obișnuit acasă. Aici, educația și fermitatea personalului contează.
Mai înseamnă și coordonare cu analizele, dacă schema o cere. Unele anticoagulante necesită monitorizare, iar programarea la laborator și transportul pot deveni parte din logistică. Un cămin bun are soluții pentru asta, nu lasă familia să se descurce singură în fiecare lună.
Psihotropicele și delicatețea cu care trebuie folosite
În cămine există depresie, anxietate, tulburări cognitive și, uneori, demență cu agitație. Medicația psihiatrică poate ajuta, dar poate și sedă prea mult, iar un bătrân sedat nu e un bătrân îngrijit, e un bătrân redus la tăcere. Diferența e importantă.
Aici e nevoie de colaborare cu medicul specialist, de monitorizare atentă și de reevaluare periodică. Dacă un tratament a fost început într-o perioadă de agitație, nu înseamnă că trebuie menținut la nesfârșit. Uneori, o ajustare a mediului, a rutinei și a relațiilor poate reduce nevoia de sedative.
Sunt și situații în care medicația e absolut necesară, iar asta trebuie spus fără rușine. Un om care nu doarme zile la rând poate deveni periculos pentru el însuși, chiar dacă nu are intenții rele. Ideea e să fie un tratament, nu un dop.
Antibioticele și infecțiile: mai bine prevenție decât pompieri
Infecțiile respiratorii, urinare sau ale pielii apar des la vârstnici. Antibioticele se administrează după prescripție și după o evaluare medicală, nu pentru că cineva a tușit două zile. Într-un cămin bun, se urmăresc semnele și se iau măsuri din timp.
Administrarea corectă înseamnă să respecți orele și durata. Dacă sari doze, dacă oprești tratamentul când omul se simte mai bine, riști recidiva și rezistența bacteriană. Asta nu e un concept teoretic, se vede în practică și e frustrant.
În plus, antibioticele pot deranja stomacul, pot da diaree, pot interacționa cu alte tratamente. Aici, personalul trebuie să observe și să raporteze rapid medicului. Uneori, o simplă modificare de probiotic sau hidratare poate preveni complicații.
Cum se gestionează medicamentele aduse de familie?
Familia vrea să ajute, e normal. Uneori aduce suplimente, vitamine, ceaiuri, un sirop recomandat de vecina, pastile cumpărate din altă țară. Într-un cămin bine condus, nimic din toate astea nu intră în circuit fără discuție cu medicul.
Nu pentru că personalul ar fi încăpățânat. Pentru că suplimentele pot interacționa, iar unele chiar au efecte farmacologice reale. Dacă un bătrân ia anticoagulant și primește, de exemplu, un supliment cu efect asupra coagulării, lucrurile devin riscante.
Se întâmplă și ca familia să aducă exact medicamentele prescrise, dar în ambalaje amestecate. Un cămin serios cere cutii originale și etichetare clară. Dacă cineva se supără pe asta, înțeleg emoția, dar nu e loc de orgolii când vorbim de sănătate.
Când se schimbă schema de tratament: comunicarea e totul
Tratamentul unui vârstnic se schimbă des. Se modifică doze, se adaugă un medicament după o internare, se scoate altul pentru că a dat reacții. Problema nu e schimbarea, problema e să nu fie comunicată corect.
În cămin, orice schimbare intră imediat în fișa de tratament și se transmite în echipă. Dacă există tură de noapte, și tura de noapte trebuie să știe. Pare evident, dar exact aici se întâmplă scăpările.
De multe ori, familia află schimbarea și se sperie. Un cămin bun explică, pe înțeles, fără să arunce cu termeni medicali. Îți spune de ce s-a schimbat, ce se urmărește și ce semne ar trebui să te îngrijoreze.
Ce face diferența între un sistem sigur și un sistem care merge din inerție?
Am vorbit cu asistente care au lucrat în locuri diferite și, sincer, diferența se simte din primele două minute. Într-un loc, medicația era o corvoadă, lumea alerga, întrebările erau privite ca o ofensă. În alt loc, era o rutină calmă, cu verificări și cu un fel de respect tăcut.
Un sistem sigur are redundanțe și verificări, iar asta poate părea exagerat. Dar exact acolo, în acea verificare în plus, se opresc multe erori. Nu e despre perfecțiune, e despre a reduce riscul într-o lume în care riscul există.
Mai e ceva, cultura echipei. Dacă cineva greșește, îl faci de rușine și ascunde data viitoare, sau îl ajuți să înțeleagă și corectezi procesul? Un cămin matur caută cauza, nu vinovatul, chiar dacă e greu de făcut pe moment.
Tratamentele care par simple, dar nu sunt
Picăturile de ochi, de exemplu, par un lucru banal. Dar dacă omul are tremor, dacă nu își ține capul, dacă se sperie când îi atingi pleoapa, devine o mică luptă. Un personal răbdător poate transforma lupta într-un gest firesc.
Inhalatoarele sunt alt exemplu. Mulți vârstnici nu au tehnica corectă, iar medicamentul ajunge unde nu trebuie. Într-un cămin bun, cineva îți arată, îți repetă, te ajută să îți coordonezi respirația.
Și da, chiar și crema pentru piele contează. Dacă e corticoid și se folosește prea mult, apar efecte. Dacă e un unguent simplu, dar pielea e infectată, nu ajută. Detaliile mici se adună.
Durerea, somnul și tentația soluțiilor rapide
Durerea e o realitate constantă la vârstnici, mai ales la cei cu artroză, neuropatii, probleme de coloană. E ușor să cazi în rutina calmantelor, pentru că e simplu, dai pastila și pare că ai rezolvat. Doar că uneori calmantul ascunde o problemă care trebuie văzută.
Somnul e la fel. Mulți au insomnii, se trezesc des, se tem noaptea, mai ales în primele săptămâni de cămin. Dacă răspunsul e mereu o pastilă, riști să creezi dependență și somnolență diurnă.
Un cămin bun are și alternative, nu ca slogan, ci ca practică. O plimbare după-amiaza, o lumină mai caldă seara, mai puțină cafea, un program previzibil, un om care stă cinci minute de vorbă. Uneori, asta reduce doza mai bine decât orice.
Evaluarea periodică și deprescrierea
La bătrânețe, unele medicamente rămân pe listă din inerție. Au fost puse acum cinci ani și nimeni nu le-a mai reevaluat, pentru că era mai simplu să le lași acolo. Deprescrierea înseamnă să analizezi și să scoți, când e cazul, fără să faci un haos.
În căminele bine conduse, medicul revizuiește periodic schema. Se uită la rezultate, la analize, la tensiune, la somn, la starea generală. Uneori, scoaterea unui singur medicament ridică energia unui om mai mult decât adăugarea altuia.
Familia se poate speria când aude că se scoate ceva. Dar, dacă ți se explică, înțelegi că ideea nu e să fie omul plin de pastile, ideea e să fie stabil. Pastilele sunt un mijloc, nu o măsură a grijii.
Cum arată o zi obișnuită de medicație într-un cămin?
Dimineața începe devreme, de obicei înainte de micul dejun, pentru cei care au tratament pe stomacul gol. Apoi vine valul de pastile de după masă, pentru tensiune, inimă, diabet, tot ce se așază mai bine cu mâncare. Între ele, apar măsurători, observații, mici ajustări.
La prânz și seara, rutina se repetă, dar oamenii nu sunt aceiași în fiecare moment. Unii sunt mai cooperanți dimineața, alții sunt confuzi seara, mai ales cei cu tulburări cognitive. Personalul bun își adaptează abordarea, fără să transforme totul într-un conflict.
Noaptea, în multe cămine, rămâne un ritm mai liniștit, dar nu dispare. Sunt medicamente care se administrează la ore fixe, sunt situații acute, sunt monitorizări. O tură de noapte bună e o tură care nu doarme pe scaun, dar nici nu intră în panică la fiecare sunet.
Relația cu farmacia și circuitul aprovizionării
Medicația nu se termină când ai dat pastila. Trebuie să ai stoc, să comanzi la timp, să nu rămâi fără un medicament esențial într-un weekend. Asta e logistică pură, dar logistică cu impact direct asupra sănătății.
Căminele serioase au o relație stabilă cu o farmacie, uneori cu mai multe. Au proceduri pentru rețete, pentru ridicare, pentru verificarea termenelor de valabilitate. Și au o persoană clar responsabilă, ca să nu se piardă responsabilitatea în mulțime.
Când apare un medicament nou, trebuie verificat dacă există pe piață, dacă e substituibil, dacă se poate obține rapid. În perioade de lipsuri, se cere creativitate, dar creativitate supravegheată de medic. Înlocuirea nu se face după intuiție.
Cât de mult contează mediul și rutina în administrarea medicației?
Un bătrân care se simte în siguranță cooperează mai ușor. Dacă are un program previzibil, dacă știe cine intră pe ușă și de ce, refuzurile scad. Și chiar și reacțiile adverse sunt raportate mai repede, pentru că omul are încredere să spună că se simte rău.
Am văzut camere în care pastilele erau date pe fugă, cu zgomot, cu uși trântite, cu televizorul tare. Și am văzut camere în care se vorbea calm, se aștepta un minut, se întreba simplu dacă e bine. Nu e o diferență poetică, e o diferență care se vede în rezultate.
Rutina contează și pentru personal. Când ai un spațiu organizat, un cărucior de medicație curat, o listă clară, lucrezi mai sigur. Când alergi după cutii prin sertare, începi să improvizezi.
Ce rol are familia și cum poate ajuta fără să încurce?
Familia e parte din îngrijire, chiar dacă nu e acolo zilnic. Poate oferi informații, poate observa schimbări, poate sprijini emoțional. Dar poate și complica lucrurile, fără intenție.
Cea mai mare greșeală pe care am văzut-o e atunci când familia schimbă medicamentele pe cont propriu. Uneori, oprește un tratament pentru că a citit ceva pe internet. Alteori, adaugă un supliment care pare inofensiv.
Cel mai bun lucru pe care îl poate face familia este să discute cu echipa căminului și cu medicul, să întrebe și să asculte. Dacă ceva nu pare în regulă, e bine să semnalezi, dar e bine să o faci ca partener, nu ca procuror. Asta ține relația funcțională.
Întrebările pe care merită să le pui când alegi un cămin
Mulți oameni aleg un cămin după cameră, după curte, după mirosul de mâncare. Sunt importante și astea, normal. Dar, dacă vrei să înțelegi calitatea reală, întreabă despre medicație.
Întreabă cine administrează, cum se documentează, cum se gestionează schimbările de tratament. Întreabă cum se păstrează medicamentele și ce se întâmplă când cineva refuză. Răspunsurile vor suna fie coerent, fie vag.
Dacă te uiți la un cămin de bătrâni în București, eu aș fi atent la un detaliu mic: cât de natural îți explică echipa procesul, fără să se încurce și fără să se apere. Când oamenii știu ce fac, nu au nevoie să ridice tonul. Au nevoie doar de timp.
Când apar urgențe: ce înseamnă să ai un plan?
Un vârstnic poate face o criză hipertensivă, o hipoglicemie, o reacție alergică, o cădere cu traumatism. În astfel de momente, faptul că medicația e bine ținută la zi ajută enorm. Ambulanța are nevoie de informații clare, nu de presupuneri.
Căminele bune au un plan de urgență și un mod rapid de a oferi lista completă de medicamente. Au și o evidență a ultimelor doze administrate, pentru că asta influențează tratamentul de urgență. În haos, hârtia sau fișa digitală devine un fel de ancoră.
Mai au și un obicei sănătos: după urgență, analizează ce s-a întâmplat. A fost reacție adversă? A fost o doză prea mare? A fost deshidratare? Dacă nu înveți din urgențe, ele se repetă.
Demența și administrarea medicației: răbdare, tact, consecvență
Când omul nu își mai amintește de ce ia pastile, administrarea devine o negociere zilnică. Dacă îi spui că trebuie pentru că așa scrie, nu ajungi departe. Dacă îi spui simplu că îl ajută să se simtă mai bine, ai șanse.
În demență, rutina și aceeași persoană ajută. Schimbările dese de personal cresc agitația, iar agitația crește refuzurile. De aceea, căminele care investesc în stabilitatea echipei au mai puține crize.
Mai e și riscul ca omul să ia medicamentul de două ori, dacă pune mâna pe el. De aici importanța depozitării controlate și a administrării supravegheate. Nu e control din autoritate, e protecție.
Îngrijirea paliativă și medicația orientată spre confort
Unii beneficiari ajung în cămin într-o etapă în care scopul nu mai este vindecarea, ci confortul. Aici, medicația se schimbă ca filosofie, nu doar ca nume. Se pun în centru durerea, anxietatea, respirația, somnul.
În astfel de situații, comunicarea cu familia devine foarte importantă. Familia trebuie să înțeleagă de ce se renunță la unele tratamente preventive și de ce se insistă pe altele care aduc confort. E greu emoțional, dar e mai cinstit decât să mimezi controlul.
Un cămin cu experiență în paliatie are o echipă care nu se sperie de discuțiile grele. Și are grijă ca medicația să fie administrată cu aceeași atenție, chiar dacă scopul s-a schimbat. Demnitatea nu depinde de prognostic.
Ce se întâmplă când căminul nu are un sistem bun?
Aici nu vreau să dramatizez, dar realitatea e că lipsa unui sistem bun se vede repede. Pastile omise, doze întârziate, confuzii între beneficiari, documentare incompletă. Și, de cele mai multe ori, totul pornește de la oboseală, de la lipsă de personal, de la o cultură a improvizației.
Am întâlnit și situații în care se punea presiune pe bătrân să ia pastila fără explicații. Omul se simțea tratat ca un obiect și reacționa cu refuz. Apoi personalul spunea că e dificil, de parcă dificultatea ar fi apărut din senin.
Într-un sistem slab, se confundă calmul cu pasivitatea. Se spune e bine, e stabil, dar nimeni nu mai reevaluează schema, nimeni nu se mai întreabă de ce a slăbit, de ce nu mai doarme, de ce e confuz. Medicația devine un automat.
Un gând personal despre ce înseamnă administrarea corectă
Pentru mine, administrarea corectă a medicației într-un cămin seamănă cu administrarea responsabilă a unui lucru de valoare. Nu e spectaculos, nu se vede în poze, dar îți dai seama imediat când lipsește. În zilele bune, nimeni nu vorbește despre pastile, pentru că totul merge.
Calitatea se vede în lucruri simple. În felul în care asistentul știe pe cine îl amețește tratamentul și îl ridică mai încet din pat. În felul în care cineva observă că un bătrân a început să tușească după un medicament nou și pune întrebări.
Și, poate cel mai important, se vede în respectul pentru persoană. Pastila e un instrument, iar omul rămâne omul. Când un cămin ține minte asta, medicația nu mai e un stres continuu, devine o parte firească din îngrijire, cu grijă, cu rigoare și cu o doză sănătoasă de omenie.
